Un blog despre explorare urbană şi despre conţinut interesant descoperit online (content curator).

luni, 3 iunie 2013

Studiile de caz, emblema PR-ului

17 ianuarie 1998 - În presa americană este menţionată pentru prima oară informaţia despre presupusa aventura a lui Bill Clinton (preşedinte al SUA între 1993-2001) cu stagiara de la Casa Albă, Monica Lewinsky. În câteva zile ştirea era pe masa tuturor agenţiilor de presă din lume. 


      În 26 ianuarie, la o conferinţă de presă, alături de soţia lui, el dezminte vehement că ar fi avut o relaţie sexuală cu stagiara: "...I want to say one thing to the American people. I want you to listen to me. I'm going to say this again: I did not have sexual relations with that woman, Miss Lewinsky. I never told anybody to lie, not a single time; never. These allegations are false. And I need to go back to work for the American people. Thank you!". Ca mai apoi, opt luni mai târziu, covârşit de dovezi, să recunoască în faţa poporului american că a avut o "improper physical relationship" cu Monica Lewinsky. 

      Cred că toţi studenţii de la ştiinţele comunicării sunt familiarizaţi cu acest caz. Nici un autor de manuale de relaţii publice sau jurnalism nu a pierdut ocazia de al menţiona pe Bill Clinton la categoria "AŞA NU" la studiile de caz despre comunicarea de criză. Mi-am dat seama că relaţiile publice, aşa cum sunt ele astăzi, sunt strâns legate de o întreagă istorie de reuşite şi nereuşite a căror poveste se perpetuează ca şi cuvântul evangheliei. Întreaga teorie, care este în continuă formare, are la bază experimentele şi experienţele primilor relaţionişti. Părinţii PR-ului, Ivy Lee şi Edward Bernays, au materializat nişte idei originale care s-au dovedit a fi de succes. Astăzi fiecare brand are propriile metode de a-şi construi reputaţia şi comunică personalizat cu publicul lui, în funcţie de nişa în care activează şi personalitatea lui, contribuind continuu la "scrierea" manualului pentru viitorii relaţionişti. 

      Tehnicile de plasare a mesajului, despre care credeam că vor rămâne fixate, sunt şi ele într-o continuă schimbare datorită tendinţelor economice, etice, culturale, de exemplu, şi a schimbării totale ce o aduce societatea informaţională în comunicarea şi interacţiunea dintre oameni. Aceste studii de caz sunt sursa de informaţie pentru teoreticienii care trebuie să spună tuturor celor care activează în industria media şi a comunicării ce reţetă funcţionează pentru promovarea unui brand şi ce a fost deja depăşit. Aşadar, avem deschizătorii de drumuri care sunt oamenii creativi din agenţii sau consultanţi care inovează prin noua lor campanie sau abordare generală, prin tehnicile şi mediile folosite, avem apoi reacţiile, atât în rândul populaţiei cât şi a specialiştilor, intră pe fir teoreticienii care observă rezultatele şi pot spune dacă aceste studii de caz sunt modele de urmat sau nu, şi mai apoi livrează acest model către toţi relaţioniştii ca o reţetă de succes şi o nouă tendinţă de urmat, sau din contră, un model de care să te fereşti pentru că nu îţi aduce rezultate sau care face rău brandului. 

      Să luăm cazul lui Clinton. Nu zic că până la el era acceptabil să negi astfel de acuzaţii grave, dar şi după ce acest scandal a avut loc, toată lumea era hiperconvinsă că sinceritatea ar fi făcut cele mai mici daune imaginii acuzatului. Teoreticienii, au venit, au măsurat, au întors pe toate părţile cazul şi s-au pronunţat: nu este un model de urmat. Şi-au scris cărţile şi de atunci toată lumea poate afla că dacă are de gând să mintă presa, în cazul unei acuzaţii, şi să nu ia în considerare marea probabilitate de apariţie a unor dovezi incriminatoare îşi dă singur foc la valiză. E un model universal, aplicabil în toate ştiinţele şi în viaţă. Ai o teorie pe care vrei să o verifici, te pregăteşti, faci experimentul, îi măsori efectele, apoi vezi rezultatele, iar ele îţi confirmă sau nu aşteptările. 

      "SEXgate-ul" care a cutremurat politica americană în '98 a umbrit realizările lui Clinton, care a făcut economia americană foarte performantă, în anii cât a fost la Casa Albă economia SUA a crescut anual cu 400 de miliarde de dolari, adică egalul întregii economii a Rusiei adăugate Americii în fiecare an. Şi a gestionat atât de bine cheltuielile guvernamentale încât au avut în fiecare an surplus la bugetul ţării, de la 70 de miliarde de dolari în 1998 la 124 de miliarde în 1999 şi 237 de miliarde de dolari în anul 2000, miliarde care nu au fost cheltuite în manieră populistă, ci au achitat datoria publică a guvernului federal, cu toate că era an electoral. Iată, putem considera că armata de consilieri de imagine de la Casa Albă e vinovată pentru că nu i-a putut expune clar dezastrul mediatic care va urma şi nici nu a găsit o soluţie în timp util. Mulţi spun că Al Gore, candidatul democrat la alegerile prezidenţiale din 2001 a fost învins de republicanul George W. Bush, tocmai datorită faptului că electoratul democrat şi-a pierdut încrederea în partid în urma mandatului lui Clinton. Oare cum ar fi fost gestionat momentul 11 septembrie 2001 de către Al Gore? Trăiam astăzi, probabil, în altă lume...şi când te gândeşti că o criză de imagine prost gestionată e cauza situaţiei geopolitice din ziua de azi...

2 comentarii:

  1. Interesant articolul.
    Cu Al Gore presedinte am fi asistat, cel mai probabil, la un alt deznodamant. Asta daca putem vorbi de un minim liber arbitru in politica S.U.A.
    Totusi, a pune pe seama lui Clinton esecul lui Gore in alegeri mi se pare excesiv. Asa vad eu lucrurile, nelucrand in PR :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acest scandal în care a fost implicat Clinton nu a fost singurul din timpul administraţiei lui. Aşa că electoratul a avut ce să le reproşeze democraţilor. Iar categoric, pentru nereuşita lui Gore nu putem da vina doar pe "greaua moştenire"!

      Ștergere

Îmi spui şi mie la ce te gândeşti?