Un blog despre explorare urbană şi despre conţinut interesant descoperit online (content curator).

joi, 13 iunie 2013

Recepţionerul de la Guvern

     Scriu în această postare despre profesia de purtător de cuvânt şi absenţa lor de la microfoane.

     Când te străduieşti să-ţi aminteşti cine e purtătorul de cuvânt al guvernului ţării în care trăieşti nu e de bine. Aaa, e Zaharescu! Şi mai cum? Andrei Zaharescu, da, fost prezentator de ştiri la Antena 1! Şi încerci să-ţi aminteşti când l-ai văzut ultima dată, când prezenta ştirile sau când îşi urma şeful pe holurile reci de marmură ale unui palat, în nici un caz la pupitru cu poza Palatului Victoria în spate (gen "White House"). Dar tu, ştii cine este purtătorul de cuvânt al lui Traian Băsescu?
     
    Am citit cu plăcere cartea scrisă de Adriana Săftoiu care şi-a făcut debutul literar în 2007 cu  "Vocile puterii", în care a invitat la dialog purtători de cuvânt, prezidenţiali şi guvernamentali, ai României postceauşiste: Bogdan Baltazar, Alexandru Mironov, Mihnea Constantinescu, Iolanda Stăniloiu, Traian Chebeleu, Virginia Gheorghiu, Doina Jalea, Ioan Mihai Roşca, Eugen Şerbănescu, Răsvan Popescu, Ionuţ Popescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Claudiu Lucaci şi Despina Neagoe. Interviurile, realizate între 2003 şi 2006, au fost publicate la câteva săptămâni după ce autoarea şi-a dat demisia din funcţia de purtător de cuvânt al preşedintelui Traian Băsescu. Aceste interviuri reamintesc fapte şi dezvăluie informaţii neştiute despre spectacolul politicii româneşti de după '89. Pentru mine a fost prima lecţie de istorie contemporană, deoarece ştiam vag despre guvernările de până la Tăriceanu, numai numele premierilor şi ce-au lăsat în urmă. Îi mai adaug eu pe cei de după 2007 care nu au apărut în carte, printre care: Oana Marinescu, Camelia Spătaru, Valeriu Turcan, Dan Suciu, Bogdan Oprea(răspunsul la întrebarea din primul paragraf) şi Andrei Zaharescu.


  Am amintit de carte deoarece punctează aceeaşi problemă pe care o văd nerezolvată şi astăzi, rolul mult diminuat al purtătorului de cuvânt, a cărui voce nu se mai face auzită, e doar un funcţionar care oferă lămuriri presei, prin telefon sau e-mail, până la ore târzii. Adriana Săftoiu foloseşte cazul lui Bogdan Baltazar pentru măsurarea "influenţei" purtătorilor de cuvânt, care a fost primul purtător de cuvânt al guvernului de după revoluţie, condus de Petre Roman. Relaţia bazată pe o mare încredere pe care o avea cu premierul, experienţa din diplomaţie şi comerţ şi chiar stilul şi personalitatea lui l-au făcut cel mai îndrăgit şi popular spokesman dintre cei enumeraţi mai sus. Nu doar cel mai îndrăgit, ci şi cel mai credibil şi cu o prezenţă puternică în presa vremii, un adevărat specialist care avea rolul să explice pe înţelesul tuturor toate reformele democratice care aveau loc. Îţi scriu mai jos o istorioară din interviu ca să îţi faci o idee despre stilul lui: 
„Îl invitam pe prim-ministru o dată pe lună, când era ceva mai deosebit(la conferinţa de presă). Le spuneam «aşteptaţi puţin», mă duceam, îl luam de la Cabinet, îl aşezam la pupitru şi discutau direct şi se întâmpla o chestie foarte simpatică. El este mult mai bine crescut decât mine. Eu, în haosul ăla de competenţă, de vise, de neînţelegere a ceea ce înseamnă o conferinţă de presă, am fost silit de foarte multe ori să fac ordine cu mijloace democratice. Adică atunci când eram insultat, când mi se punea o întrebare, îi spuneam: «Dragul meu, data viitoare nu te mai văd când ridici mâna sau dacă continui în halul ăsta, legitimaţia nu ţi-o anulez, Doamne fereşte, dar o să aibă o poză neclară la poartă». «Asta e comunism, e dictatură», îmi replicau, iar eu: «Dragă, aşa procedează Casa Albă».“
        Fiecare a dezvăluit poveşti despre culisele muncii în cele mai importante instituţii ale statului, despre apelul-surpriză venit din partea premierului/preşedintelui care i-a provocat la o experienţă unică în carieră, apoi constatarea că se află între ciocan şi nicovală, despre mici răzbunări, regrete şi despre idealuri, toate într-un mandat de maxim doi ani.

     Motivul acestei absenţe a actualilor purtători de cuvânt se datorează chiar celor pe care îi servesc. Premieri, preşedinţi, miniştrii, au o plăcere şi disponibilitate enormă de a da declaraţii despre orice subiect, pe scări şi holuri, în conferinţe în care doar ei vorbesc, intervenţii în emisiuni şi interviuri atât de dese încât au încălcat orice limită posibilă a supra-expunerii. Această discuţie continuuă pe care presa o poartă cu liderii politici români şapte zile din şapte, doisprezece ore pe zi deschide calea către gafe, către o falsă dezbatere şi luarea în derâdere a problemelor importante, la pervertirea relaţiilor dintre liderii politici care lansează atacuri la persoană demne de nişte maeştrii manipulatori, în defavoarea cetăţenilor, evident. Propagandă, ce mai...

     E de înţeles de ce majoritatea purtătorilor de cuvânt sunt aleşi din rândul jurnaliştilor, aceştia, se presupune că nu vor avea probleme în a interacţiona cu foştii lor colegi din presă, dar din păcate se rezumă la atât, la noi nu există răspunsuri oficiale standardizate, bazate pe fapte şi argumente, presei româneşti îi trebuie spectacol, atacuri, calificative, promisiuni încălcate şi e şocant că asta şi primeşte. Câinele de pază este de fapt un bârfitor notoriu care nici nu se mai oboseşte să caute oasele îngropate de "stăpânire" - din păcate jurnalismul de investigaţie e aproape inexistent, pe când mondenul...

     Crezi că purtătorul de cuvânt al instituţiilor publice ar trebui să ia locul superiorului lui pentru a explica public anumite fapte, evenimente şi fenomene ce ţin de funcţionarea statului, societate sau viaţa politică? Ar trebui să primească o mai mare responsabilitate şi vizibilitate acest funcţionar sau să se limiteze la o bună colaborare cu presa şi să se ocupe de agenda demnitarului?

Un comentariu:

  1. îmi place în mod deosebit cum ai început şi cum ai terminat articolul.
    vorbind de preşedinte, nu cred că acesta ar trebui să dezbată personal fiecare eveniment ce prezintă interes pentru media. acest lucru ar trebui făcut cu precădere de către purtătorul de cuvânt şi numai pe cale de excepţie, atunci când se impune, să fie dezbătute de către preşedinte. însă în România, din păcate, scandalul şi dezordinea primează. scandal de care nu s-au ferit nici preşedinţii, din contră, de multe ori l-au îmbrăţişat, au vrut să fie în prim-plan, când de multe ori, ar fi fost mai înţelept să lase purtătorul de cuvând, care trebuie să fie un adevărat profesionist la acest nivel, să își facă datoria.

    RăspundețiȘtergere

Îmi spui şi mie la ce te gândeşti?