Un blog despre explorare urbană şi despre conţinut interesant descoperit online (content curator).

joi, 13 iunie 2013

Recepţionerul de la Guvern

     Scriu în această postare despre profesia de purtător de cuvânt şi absenţa lor de la microfoane.

     Când te străduieşti să-ţi aminteşti cine e purtătorul de cuvânt al guvernului ţării în care trăieşti nu e de bine. Aaa, e Zaharescu! Şi mai cum? Andrei Zaharescu, da, fost prezentator de ştiri la Antena 1! Şi încerci să-ţi aminteşti când l-ai văzut ultima dată, când prezenta ştirile sau când îşi urma şeful pe holurile reci de marmură ale unui palat, în nici un caz la pupitru cu poza Palatului Victoria în spate (gen "White House"). Dar tu, ştii cine este purtătorul de cuvânt al lui Traian Băsescu?
     
    Am citit cu plăcere cartea scrisă de Adriana Săftoiu care şi-a făcut debutul literar în 2007 cu  "Vocile puterii", în care a invitat la dialog purtători de cuvânt, prezidenţiali şi guvernamentali, ai României postceauşiste: Bogdan Baltazar, Alexandru Mironov, Mihnea Constantinescu, Iolanda Stăniloiu, Traian Chebeleu, Virginia Gheorghiu, Doina Jalea, Ioan Mihai Roşca, Eugen Şerbănescu, Răsvan Popescu, Ionuţ Popescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Claudiu Lucaci şi Despina Neagoe. Interviurile, realizate între 2003 şi 2006, au fost publicate la câteva săptămâni după ce autoarea şi-a dat demisia din funcţia de purtător de cuvânt al preşedintelui Traian Băsescu. Aceste interviuri reamintesc fapte şi dezvăluie informaţii neştiute despre spectacolul politicii româneşti de după '89. Pentru mine a fost prima lecţie de istorie contemporană, deoarece ştiam vag despre guvernările de până la Tăriceanu, numai numele premierilor şi ce-au lăsat în urmă. Îi mai adaug eu pe cei de după 2007 care nu au apărut în carte, printre care: Oana Marinescu, Camelia Spătaru, Valeriu Turcan, Dan Suciu, Bogdan Oprea(răspunsul la întrebarea din primul paragraf) şi Andrei Zaharescu.


  Am amintit de carte deoarece punctează aceeaşi problemă pe care o văd nerezolvată şi astăzi, rolul mult diminuat al purtătorului de cuvânt, a cărui voce nu se mai face auzită, e doar un funcţionar care oferă lămuriri presei, prin telefon sau e-mail, până la ore târzii. Adriana Săftoiu foloseşte cazul lui Bogdan Baltazar pentru măsurarea "influenţei" purtătorilor de cuvânt, care a fost primul purtător de cuvânt al guvernului de după revoluţie, condus de Petre Roman. Relaţia bazată pe o mare încredere pe care o avea cu premierul, experienţa din diplomaţie şi comerţ şi chiar stilul şi personalitatea lui l-au făcut cel mai îndrăgit şi popular spokesman dintre cei enumeraţi mai sus. Nu doar cel mai îndrăgit, ci şi cel mai credibil şi cu o prezenţă puternică în presa vremii, un adevărat specialist care avea rolul să explice pe înţelesul tuturor toate reformele democratice care aveau loc. Îţi scriu mai jos o istorioară din interviu ca să îţi faci o idee despre stilul lui: 
„Îl invitam pe prim-ministru o dată pe lună, când era ceva mai deosebit(la conferinţa de presă). Le spuneam «aşteptaţi puţin», mă duceam, îl luam de la Cabinet, îl aşezam la pupitru şi discutau direct şi se întâmpla o chestie foarte simpatică. El este mult mai bine crescut decât mine. Eu, în haosul ăla de competenţă, de vise, de neînţelegere a ceea ce înseamnă o conferinţă de presă, am fost silit de foarte multe ori să fac ordine cu mijloace democratice. Adică atunci când eram insultat, când mi se punea o întrebare, îi spuneam: «Dragul meu, data viitoare nu te mai văd când ridici mâna sau dacă continui în halul ăsta, legitimaţia nu ţi-o anulez, Doamne fereşte, dar o să aibă o poză neclară la poartă». «Asta e comunism, e dictatură», îmi replicau, iar eu: «Dragă, aşa procedează Casa Albă».“
        Fiecare a dezvăluit poveşti despre culisele muncii în cele mai importante instituţii ale statului, despre apelul-surpriză venit din partea premierului/preşedintelui care i-a provocat la o experienţă unică în carieră, apoi constatarea că se află între ciocan şi nicovală, despre mici răzbunări, regrete şi despre idealuri, toate într-un mandat de maxim doi ani.

     Motivul acestei absenţe a actualilor purtători de cuvânt se datorează chiar celor pe care îi servesc. Premieri, preşedinţi, miniştrii, au o plăcere şi disponibilitate enormă de a da declaraţii despre orice subiect, pe scări şi holuri, în conferinţe în care doar ei vorbesc, intervenţii în emisiuni şi interviuri atât de dese încât au încălcat orice limită posibilă a supra-expunerii. Această discuţie continuuă pe care presa o poartă cu liderii politici români şapte zile din şapte, doisprezece ore pe zi deschide calea către gafe, către o falsă dezbatere şi luarea în derâdere a problemelor importante, la pervertirea relaţiilor dintre liderii politici care lansează atacuri la persoană demne de nişte maeştrii manipulatori, în defavoarea cetăţenilor, evident. Propagandă, ce mai...

     E de înţeles de ce majoritatea purtătorilor de cuvânt sunt aleşi din rândul jurnaliştilor, aceştia, se presupune că nu vor avea probleme în a interacţiona cu foştii lor colegi din presă, dar din păcate se rezumă la atât, la noi nu există răspunsuri oficiale standardizate, bazate pe fapte şi argumente, presei româneşti îi trebuie spectacol, atacuri, calificative, promisiuni încălcate şi e şocant că asta şi primeşte. Câinele de pază este de fapt un bârfitor notoriu care nici nu se mai oboseşte să caute oasele îngropate de "stăpânire" - din păcate jurnalismul de investigaţie e aproape inexistent, pe când mondenul...

     Crezi că purtătorul de cuvânt al instituţiilor publice ar trebui să ia locul superiorului lui pentru a explica public anumite fapte, evenimente şi fenomene ce ţin de funcţionarea statului, societate sau viaţa politică? Ar trebui să primească o mai mare responsabilitate şi vizibilitate acest funcţionar sau să se limiteze la o bună colaborare cu presa şi să se ocupe de agenda demnitarului?

luni, 3 iunie 2013

Studiile de caz, emblema PR-ului

17 ianuarie 1998 - În presa americană este menţionată pentru prima oară informaţia despre presupusa aventura a lui Bill Clinton (preşedinte al SUA între 1993-2001) cu stagiara de la Casa Albă, Monica Lewinsky. În câteva zile ştirea era pe masa tuturor agenţiilor de presă din lume. 


      În 26 ianuarie, la o conferinţă de presă, alături de soţia lui, el dezminte vehement că ar fi avut o relaţie sexuală cu stagiara: "...I want to say one thing to the American people. I want you to listen to me. I'm going to say this again: I did not have sexual relations with that woman, Miss Lewinsky. I never told anybody to lie, not a single time; never. These allegations are false. And I need to go back to work for the American people. Thank you!". Ca mai apoi, opt luni mai târziu, covârşit de dovezi, să recunoască în faţa poporului american că a avut o "improper physical relationship" cu Monica Lewinsky. 

      Cred că toţi studenţii de la ştiinţele comunicării sunt familiarizaţi cu acest caz. Nici un autor de manuale de relaţii publice sau jurnalism nu a pierdut ocazia de al menţiona pe Bill Clinton la categoria "AŞA NU" la studiile de caz despre comunicarea de criză. Mi-am dat seama că relaţiile publice, aşa cum sunt ele astăzi, sunt strâns legate de o întreagă istorie de reuşite şi nereuşite a căror poveste se perpetuează ca şi cuvântul evangheliei. Întreaga teorie, care este în continuă formare, are la bază experimentele şi experienţele primilor relaţionişti. Părinţii PR-ului, Ivy Lee şi Edward Bernays, au materializat nişte idei originale care s-au dovedit a fi de succes. Astăzi fiecare brand are propriile metode de a-şi construi reputaţia şi comunică personalizat cu publicul lui, în funcţie de nişa în care activează şi personalitatea lui, contribuind continuu la "scrierea" manualului pentru viitorii relaţionişti. 

      Tehnicile de plasare a mesajului, despre care credeam că vor rămâne fixate, sunt şi ele într-o continuă schimbare datorită tendinţelor economice, etice, culturale, de exemplu, şi a schimbării totale ce o aduce societatea informaţională în comunicarea şi interacţiunea dintre oameni. Aceste studii de caz sunt sursa de informaţie pentru teoreticienii care trebuie să spună tuturor celor care activează în industria media şi a comunicării ce reţetă funcţionează pentru promovarea unui brand şi ce a fost deja depăşit. Aşadar, avem deschizătorii de drumuri care sunt oamenii creativi din agenţii sau consultanţi care inovează prin noua lor campanie sau abordare generală, prin tehnicile şi mediile folosite, avem apoi reacţiile, atât în rândul populaţiei cât şi a specialiştilor, intră pe fir teoreticienii care observă rezultatele şi pot spune dacă aceste studii de caz sunt modele de urmat sau nu, şi mai apoi livrează acest model către toţi relaţioniştii ca o reţetă de succes şi o nouă tendinţă de urmat, sau din contră, un model de care să te fereşti pentru că nu îţi aduce rezultate sau care face rău brandului. 

      Să luăm cazul lui Clinton. Nu zic că până la el era acceptabil să negi astfel de acuzaţii grave, dar şi după ce acest scandal a avut loc, toată lumea era hiperconvinsă că sinceritatea ar fi făcut cele mai mici daune imaginii acuzatului. Teoreticienii, au venit, au măsurat, au întors pe toate părţile cazul şi s-au pronunţat: nu este un model de urmat. Şi-au scris cărţile şi de atunci toată lumea poate afla că dacă are de gând să mintă presa, în cazul unei acuzaţii, şi să nu ia în considerare marea probabilitate de apariţie a unor dovezi incriminatoare îşi dă singur foc la valiză. E un model universal, aplicabil în toate ştiinţele şi în viaţă. Ai o teorie pe care vrei să o verifici, te pregăteşti, faci experimentul, îi măsori efectele, apoi vezi rezultatele, iar ele îţi confirmă sau nu aşteptările. 

      "SEXgate-ul" care a cutremurat politica americană în '98 a umbrit realizările lui Clinton, care a făcut economia americană foarte performantă, în anii cât a fost la Casa Albă economia SUA a crescut anual cu 400 de miliarde de dolari, adică egalul întregii economii a Rusiei adăugate Americii în fiecare an. Şi a gestionat atât de bine cheltuielile guvernamentale încât au avut în fiecare an surplus la bugetul ţării, de la 70 de miliarde de dolari în 1998 la 124 de miliarde în 1999 şi 237 de miliarde de dolari în anul 2000, miliarde care nu au fost cheltuite în manieră populistă, ci au achitat datoria publică a guvernului federal, cu toate că era an electoral. Iată, putem considera că armata de consilieri de imagine de la Casa Albă e vinovată pentru că nu i-a putut expune clar dezastrul mediatic care va urma şi nici nu a găsit o soluţie în timp util. Mulţi spun că Al Gore, candidatul democrat la alegerile prezidenţiale din 2001 a fost învins de republicanul George W. Bush, tocmai datorită faptului că electoratul democrat şi-a pierdut încrederea în partid în urma mandatului lui Clinton. Oare cum ar fi fost gestionat momentul 11 septembrie 2001 de către Al Gore? Trăiam astăzi, probabil, în altă lume...şi când te gândeşti că o criză de imagine prost gestionată e cauza situaţiei geopolitice din ziua de azi...