Un blog despre explorare urbană şi despre conţinut interesant descoperit online (content curator).

miercuri, 29 mai 2013

Imaginea Romaniei in "Dupa dealuri"


      Avem motive de bucurie când ştim că două filme româneşti, "După dealuri" în regia lui Cristian Mungiu şi "Poziţia copilului" regizat de Călin Peter Netzer, au luat cele mai mari premii la festivalurile europene de film în ultimul an, pentru cel mai bun scenariu şi cea mai bună interpretare, la Cannes, respectiv un film premiat cu Ursul de Aur, la Berlin.  În ţară lumea a fost revoltată în ultimii ani deoarece nu se mai termină odată cu subiectele care arată partea urâtă a României, personaje mutilate de comunism, primitivism în gândul şi acţiunile lor, la concurenţă cu filmele americane cu animale vorbitoare, cu intrigi de hambar. E justificată furia asta? Chiar ne arată într-o lumină atât de proastă?

      Am urmărit "După dealuri" şi am făcut o analiză a ce ar putea afla occidentalul despre România din filmul lui Mungiu. Urmează să văd şi "Poziţia copilului şi să revin cu o analiză similară şi pentru el. Dacă nu au aflat tot ce se putea chiar de pe stradă sau din presa internaţională, depinde de interesul manifestat, despre români şi cum sunt ei, au avut din nou ocazia, la cinematograf, să mai afle câte ceva despre noi. Filmele nu au spart niciun box-office, dar eu cred că cele două filme au fost văzute de mai mult de 150.000 de mii de oameni worldwide. Mă voi opri la elemente din film care consider că spun ceva despre noi. 


                                                                                                            Sursa foto: bonjourtristesse.net  
  • Filmul debutează cu imaginea unui peron aglomerat de muncitorii modeşti care tocmai au coborât din două trenuri care au ajuns în acelaşi timp în gară. Aceştia ajung cu trenul dinspre comunele limitrofe în oraş la locul de muncă.
  • Spectatorii aud pentru prima dată "dulşele grai moldovinesc"! Pentru cei care trăiesc în ţări cu tradiţie în dublare îmi pare foarte rău că pierd asta. Este dialogul dintre principalele personaje, Alina şi Voichiţa, care se revăd pe peronul gării după 3 ani, dacă nu mă înşel, prietene care au copilărit împreună la orfelinat, Alina mergând să muncească în Germania iar Voichiţa alegând să se retragă la o mănăstire şi să ducă o viaţă mai spirituală.
  • Ele călătoresc spre mănăstire cu un autobuz vechi, dar trec pe lângă o zonă rezidenţială modernă frumos amenajată. Ţâc-Ţâc, avem şi noi vile cu verandă! Dar apoi faci cunoştinţă cu arhitectura tradiţională a caselor din Moldova, încropite din lemn, lut şi ciment, cu geamuri destul de mici şi întunecate, ca şi cum nu ai vrea să ai de-a face cu lumea exterioară. Sunt chiliile măicuţelor, grajdurile şi bucătăria la construcţia cărora se lucrează continuu, pe măsură ce primesc donaţiile. Cred că şi asta ne este specific, să nu avem puterea financiară de a ne construi casa visurilor sau afacerea într-o singură fază şi să nu păstrăm un şantier lung de câţiva ani, pe când britanicii, de exemplu, economisesc până au bani să facă totul.  
  • Localitatea de lângă mănăstire apare într-un cadru superb, întinsă într-o largă depresiune. Camera se duce încet spre poarta mănăstirii pe care stă legată o plăcuţă scrisă de preot: "Aici este Casa lui Dumnezeu - Interzis celor de alte religii - CREDE ŞI NU CERCETA". Vorbind despre o ţară religioasă în proporţie de 95% nu îmi e frică de faptul că spectatorii ar putea generaliza credinţa preotului asupra întregii naţii. Suntem destul de intoleranţi cu excepţia unor comunităţi multiculturale din centrul şi vestul ţării care au rezolvat conflictele de câteva sute de ani, iar la noi înfloreşte medicina alternativă şi astrologia în defavoarea cercetării şi încrederii în ştiinţele exacte. 
  • Vă daţi seama ce imagine rară pentru un francez din Marsilia, să zicem, este o fântână, din care îţi iei toată apa de care ai nevoie în casă. Şi Mungiu cred că a "schilodit-o" intenţionat, pentru că un butuc mai mare pe care să stea lanţul de la găleată ar fi făcut munca de două ori mai uşoară. Voia să sugereze că îl acel loc erau prelungite cât mai mult posibil activităţile mecanice, cu scopul de a fi  o penitenţă. La fel ca birocraţia care ne caracterizează toată administraţia. 
  • Nu credeţi că e important într-un film ca ceva să-ţi facă poftă? Cafeaua şi gogoşile la americani, croissantele franţuzeşti, sau bufetele din comediile despre domnişoare de onoare. Fără să uit că vorbim de o mănăstire am văzut doar Mămăliga, în centrul mesei, ouă, peşte de râu, legume, mere, nişte prăjituri şi suc de soc natural. Nimic prea apetisant. 
  • Filmul ne mai povesteşte despre drama copiilor instituţionalizaţi, care după ce împlinesc 18 ani nu mai au voie să stea în centru de plasament. Şi atât! Mai departe e treaba lui să se descurce, să-şi caute serviciu şi locuinţă. Pe tot parcursul filmului se sugerează că aceştia nu pot spera la studii academice, la un serviciu bine plătit ci doar la munca într-o spălătorie auto (cum e cazul fratelui Alinei), chelneriţă (Alina) sau să cauţi refugiul într-o mănăstire (Voichiţa). E trist că şansele le sunt atât de limitate şi cred că meta-tema filmului este soarta copiilor din orfelinate
  • La spital, cât a stat Alina internată s-a tot sugerat de către medici că cel mai bine ar fi să se recupereze la mănăstire, că soluţia pentru problemele ei stă în rugăciune şi liniştea mănăstirii, că paturile sunt puţine şi doctorii nu ar vrea să pună două paciente într-un pat. Iată, problemele statelor din lumea a treia încă persistă la noi. Mi s-a părut foarte interesant un colaj de trei fotografii ce era pus pe peretele din spatele biroul medicului: o icoană ortodoxă unde era pictată Fecioara Maria şi Iisus, apoi imaginea unui apus de soare şi o poză a celebrei lucrări a lui Leonardo da Vinci, "Mona Lisa". Ciudăţenia asocierii îţi atrăgea atenţia de la bâlbâiala medicului care vroia să-şi vadă pacienta plecată şi nu ştia cum să se mai scuze.
  • Ura Alinei pentru religie şi gelozia manifestată faţă de preot şi măicuţe, dar şi stresul cauzat de faptul că Voichiţa o ţine la distanţă, după ce ni se sugerează că au avut o relaţie  amoroasă înainte ca ea să plece în Germania, toate acestea sunt interpretate ca fiind posedare de către o forţă malefică. În agitaţia momentului eşti uimit cum călugăriţele devin ajutoare de torţionar, îi  fac o cruce de lemn pe care o aşază forţat, apoi îi împăturesc mâinile şi picioarele în haine şi o leagă cu lanţuri de lemnul tare, nu îi mai dau mâncare, şi foarte rar apă pentru al slăbi "pe cel rău". Aceasta este probabil cea mai dramatică imagine a filmului care arată cât de uşor poţi să cazi în prăpastia superstiţiilor. 
  • După ce la prima criză a Alinei serviciul de ambulanţă le-a spus că nu au maşini disponibile (lucru intolerabil, cu excepţia catastrofelor naturale) şi au fost nevoiţi să o ducă cu o maşină din sat la spital, a doua oară când au fost chemaţi ei au venit dar au găsit-o pe Alina leşinată şi Mungiu nu spune foarte clar ce a ucis-o, supradoza de adrenalină administrată de asistenta de pe ambulanţă sau tratamentul şi înfometarea la care a fost supusă de către preot şi călugăriţe. 
      În biserică, nu întâmplător, este o sobă care scoate fum atunci când fac focul, iar Voichiţa este chemată de preot de nenumărate ori să acopere cu lut locurile prin care iese fumul. Ar putea fi o metaforă pentru instituţia bisericii care se tot cârpeşte după tot felul de scandaluri, dar singura soluţie e să desfaci bucată cu bucată soba, să o cureţi şi să o reclădeşti cu un meşter mai bun ca focul spiritual să ardă liniştit.

      Orice spectator cred că îşi va da seama de unicitatea cazului, datorită căreia a şi fost ecranizată povestea, iar despre România cred că va dori să afle mai mult şi nu o va judeca prea aspru după cele 150 de minute cât ţine filmul.


Un comentariu:

  1. Cred că subiectul din Poziţia copilului, în comparaţie cu cel din După dealuri, este mult mai reprezentativ pentru ceea ce înseamnă societatea românească contemporană.

    RăspundețiȘtergere

Îmi spui şi mie la ce te gândeşti?