Un blog despre explorare urbană şi despre conţinut interesant descoperit online (content curator).

miercuri, 29 mai 2013

Imaginea Romaniei in "Dupa dealuri"


      Avem motive de bucurie când ştim că două filme româneşti, "După dealuri" în regia lui Cristian Mungiu şi "Poziţia copilului" regizat de Călin Peter Netzer, au luat cele mai mari premii la festivalurile europene de film în ultimul an, pentru cel mai bun scenariu şi cea mai bună interpretare, la Cannes, respectiv un film premiat cu Ursul de Aur, la Berlin.  În ţară lumea a fost revoltată în ultimii ani deoarece nu se mai termină odată cu subiectele care arată partea urâtă a României, personaje mutilate de comunism, primitivism în gândul şi acţiunile lor, la concurenţă cu filmele americane cu animale vorbitoare, cu intrigi de hambar. E justificată furia asta? Chiar ne arată într-o lumină atât de proastă?

      Am urmărit "După dealuri" şi am făcut o analiză a ce ar putea afla occidentalul despre România din filmul lui Mungiu. Urmează să văd şi "Poziţia copilului şi să revin cu o analiză similară şi pentru el. Dacă nu au aflat tot ce se putea chiar de pe stradă sau din presa internaţională, depinde de interesul manifestat, despre români şi cum sunt ei, au avut din nou ocazia, la cinematograf, să mai afle câte ceva despre noi. Filmele nu au spart niciun box-office, dar eu cred că cele două filme au fost văzute de mai mult de 150.000 de mii de oameni worldwide. Mă voi opri la elemente din film care consider că spun ceva despre noi. 


                                                                                                            Sursa foto: bonjourtristesse.net  
  • Filmul debutează cu imaginea unui peron aglomerat de muncitorii modeşti care tocmai au coborât din două trenuri care au ajuns în acelaşi timp în gară. Aceştia ajung cu trenul dinspre comunele limitrofe în oraş la locul de muncă.
  • Spectatorii aud pentru prima dată "dulşele grai moldovinesc"! Pentru cei care trăiesc în ţări cu tradiţie în dublare îmi pare foarte rău că pierd asta. Este dialogul dintre principalele personaje, Alina şi Voichiţa, care se revăd pe peronul gării după 3 ani, dacă nu mă înşel, prietene care au copilărit împreună la orfelinat, Alina mergând să muncească în Germania iar Voichiţa alegând să se retragă la o mănăstire şi să ducă o viaţă mai spirituală.
  • Ele călătoresc spre mănăstire cu un autobuz vechi, dar trec pe lângă o zonă rezidenţială modernă frumos amenajată. Ţâc-Ţâc, avem şi noi vile cu verandă! Dar apoi faci cunoştinţă cu arhitectura tradiţională a caselor din Moldova, încropite din lemn, lut şi ciment, cu geamuri destul de mici şi întunecate, ca şi cum nu ai vrea să ai de-a face cu lumea exterioară. Sunt chiliile măicuţelor, grajdurile şi bucătăria la construcţia cărora se lucrează continuu, pe măsură ce primesc donaţiile. Cred că şi asta ne este specific, să nu avem puterea financiară de a ne construi casa visurilor sau afacerea într-o singură fază şi să nu păstrăm un şantier lung de câţiva ani, pe când britanicii, de exemplu, economisesc până au bani să facă totul.  
  • Localitatea de lângă mănăstire apare într-un cadru superb, întinsă într-o largă depresiune. Camera se duce încet spre poarta mănăstirii pe care stă legată o plăcuţă scrisă de preot: "Aici este Casa lui Dumnezeu - Interzis celor de alte religii - CREDE ŞI NU CERCETA". Vorbind despre o ţară religioasă în proporţie de 95% nu îmi e frică de faptul că spectatorii ar putea generaliza credinţa preotului asupra întregii naţii. Suntem destul de intoleranţi cu excepţia unor comunităţi multiculturale din centrul şi vestul ţării care au rezolvat conflictele de câteva sute de ani, iar la noi înfloreşte medicina alternativă şi astrologia în defavoarea cercetării şi încrederii în ştiinţele exacte. 
  • Vă daţi seama ce imagine rară pentru un francez din Marsilia, să zicem, este o fântână, din care îţi iei toată apa de care ai nevoie în casă. Şi Mungiu cred că a "schilodit-o" intenţionat, pentru că un butuc mai mare pe care să stea lanţul de la găleată ar fi făcut munca de două ori mai uşoară. Voia să sugereze că îl acel loc erau prelungite cât mai mult posibil activităţile mecanice, cu scopul de a fi  o penitenţă. La fel ca birocraţia care ne caracterizează toată administraţia. 
  • Nu credeţi că e important într-un film ca ceva să-ţi facă poftă? Cafeaua şi gogoşile la americani, croissantele franţuzeşti, sau bufetele din comediile despre domnişoare de onoare. Fără să uit că vorbim de o mănăstire am văzut doar Mămăliga, în centrul mesei, ouă, peşte de râu, legume, mere, nişte prăjituri şi suc de soc natural. Nimic prea apetisant. 
  • Filmul ne mai povesteşte despre drama copiilor instituţionalizaţi, care după ce împlinesc 18 ani nu mai au voie să stea în centru de plasament. Şi atât! Mai departe e treaba lui să se descurce, să-şi caute serviciu şi locuinţă. Pe tot parcursul filmului se sugerează că aceştia nu pot spera la studii academice, la un serviciu bine plătit ci doar la munca într-o spălătorie auto (cum e cazul fratelui Alinei), chelneriţă (Alina) sau să cauţi refugiul într-o mănăstire (Voichiţa). E trist că şansele le sunt atât de limitate şi cred că meta-tema filmului este soarta copiilor din orfelinate
  • La spital, cât a stat Alina internată s-a tot sugerat de către medici că cel mai bine ar fi să se recupereze la mănăstire, că soluţia pentru problemele ei stă în rugăciune şi liniştea mănăstirii, că paturile sunt puţine şi doctorii nu ar vrea să pună două paciente într-un pat. Iată, problemele statelor din lumea a treia încă persistă la noi. Mi s-a părut foarte interesant un colaj de trei fotografii ce era pus pe peretele din spatele biroul medicului: o icoană ortodoxă unde era pictată Fecioara Maria şi Iisus, apoi imaginea unui apus de soare şi o poză a celebrei lucrări a lui Leonardo da Vinci, "Mona Lisa". Ciudăţenia asocierii îţi atrăgea atenţia de la bâlbâiala medicului care vroia să-şi vadă pacienta plecată şi nu ştia cum să se mai scuze.
  • Ura Alinei pentru religie şi gelozia manifestată faţă de preot şi măicuţe, dar şi stresul cauzat de faptul că Voichiţa o ţine la distanţă, după ce ni se sugerează că au avut o relaţie  amoroasă înainte ca ea să plece în Germania, toate acestea sunt interpretate ca fiind posedare de către o forţă malefică. În agitaţia momentului eşti uimit cum călugăriţele devin ajutoare de torţionar, îi  fac o cruce de lemn pe care o aşază forţat, apoi îi împăturesc mâinile şi picioarele în haine şi o leagă cu lanţuri de lemnul tare, nu îi mai dau mâncare, şi foarte rar apă pentru al slăbi "pe cel rău". Aceasta este probabil cea mai dramatică imagine a filmului care arată cât de uşor poţi să cazi în prăpastia superstiţiilor. 
  • După ce la prima criză a Alinei serviciul de ambulanţă le-a spus că nu au maşini disponibile (lucru intolerabil, cu excepţia catastrofelor naturale) şi au fost nevoiţi să o ducă cu o maşină din sat la spital, a doua oară când au fost chemaţi ei au venit dar au găsit-o pe Alina leşinată şi Mungiu nu spune foarte clar ce a ucis-o, supradoza de adrenalină administrată de asistenta de pe ambulanţă sau tratamentul şi înfometarea la care a fost supusă de către preot şi călugăriţe. 
      În biserică, nu întâmplător, este o sobă care scoate fum atunci când fac focul, iar Voichiţa este chemată de preot de nenumărate ori să acopere cu lut locurile prin care iese fumul. Ar putea fi o metaforă pentru instituţia bisericii care se tot cârpeşte după tot felul de scandaluri, dar singura soluţie e să desfaci bucată cu bucată soba, să o cureţi şi să o reclădeşti cu un meşter mai bun ca focul spiritual să ardă liniştit.

      Orice spectator cred că îşi va da seama de unicitatea cazului, datorită căreia a şi fost ecranizată povestea, iar despre România cred că va dori să afle mai mult şi nu o va judeca prea aspru după cele 150 de minute cât ţine filmul.


duminică, 26 mai 2013

Serialul Scandal - "gladiators in suits"

                                                                               Sursă foto: Getty Images via instyle.com

      Scriu sub influenţa muzicii lui Goran Bregovic şi a orchestrei lui, care m-au ţinut o oră în ploaia torenţială ca să-i ascult, la Serbările Timişoreana! Cât de bine se potriveşte muzica gipsy sârbească cu politica de la Washington vom vedea...

      Îi avem în poză pe cei mai influenţi şi descurcăreţi oameni din DC, pe de-o parte şi pe cei mai puternici, pe de altă parte, în stânga domniţei în "white suit", respectiv în dreapta. Olivia Pope conduce o firmă de consultanţă în relaţii publice axată mai ales pe crisis management. Dar echipa ei, unită, e întruchiparea detectivului perfect, a manipulatorului suprem şi are soluţii indiferent de gravitatea problemei. Shonda Rhimes, creatoarea serialului, aduce din nou în actualitate aventura care s-a bucurat de o acoperire internaţională colosală, cuplul Bill Clinton&Monica Lewinsky. Aşadar, Olivia Pope, care la începutul carierei sale lucra pentru campania viitorului preşedinte al SUA se îndrăgosteşte de acesta, sau el de ea, nu mai ştiu ;)) şi se ascund prin toate colţişoarele mai ferite să-şi consume dragostea care nu va rămâne foarte mult timp secretă pentru soţia preşedintelui sau pentru şeful său de cabinet, important pion al noii administraţii. Sfaturile şi consilierea Oliviei "îl ajută" pe preşedintele Fitz, "the leader of the free world", cum le place să amintească până la obsesie în fiecare episod, să câştige alegerile. 

      Revin la echipa Oliviei care s-a conturat uşor după ce ea a reuşit să-i salveze pe fiecare din propria viaţă, i-a adus în DC, i-a motivat, le-a băgat în minte că sunt nişte "gladiatori în costume" care fac compromisuri şi îşi ating cu orice scop ţelul. Fiecare personaj ni se dezvăluie încet şi ne lasă să le vedem trecutul, iar asta consolidează tot mai mult imaginea de erou a Oliviei care a reuşit să-i salveze şi i-a pus pe prima linie a conflictelor din politica americană. 

      Secretele aduc atâta tensiune în lumea lor încât  protagoniştii sunt prinşi în cursa propriilor presupuneri, piste false, certuri şi împăcări, acţiunea derulându-se tot mai repede şi controversat spre un deznodământ greu de intuit.

      Şabloanele clasice nu se potrivesc deloc cu tumultoasa şi excentrica viaţă a politicienilor, astfel Olivia şi asociaţii ei trebuie să intre în această lume, să gândească asemenea lor şi să le servească o soluţie care vine uneori ca o palmă dată peste faţă. De aceea modestia nu îşi are locul în acel birou, clienţii care ajung acolo ştiu că au venit la cea mai bună consultantă şi nu va trece foarte mult timp până vor auzi: "S-a rezolvat!". 

      E un univers plin de nenumărate agenţii americane de securitate, cu un lung şir de şefi, dovedindu-se mereu că şi cel pe care îl credeai cel mai mare îşi are naşul lui, o presă însetată de subiecte fierbinţi, şi familii americane unde întreţinerea aparenţelor e singurul lucru ce îi uneşte. Doream să spun mai multe dar nu am vrut să dezvălui prea mult din acţiunea sezonului doi care a lăsat fanii în aşteptare cu o foarte mare întrebare.

      Vă recomand să urmăriţi cele 29 de episoade filmate până acum fie pe Universal Channel fie pe internet. 

marți, 21 mai 2013

Facultati de comunicare in universitatile din tara


     Acum doi ani, în timp ce învăţam istoria României, noţiuni de literatură şi râurile de pe harta ţării, mintea îmi fugea la posibilităţile infinite pe care le voi avea în cariera de comunicator. După ce am trecut de emoţiile Bacalaureatului am luat decizia definitivă de a veni la Timişoara la specializarea "Comunicare şi Relaţii Publice" în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Mă bucur că este o specialitate la fel de căutată şi astăzi şi de aceea am pornit în prospectarea "pieţei" de facultăţi de comunicare din ţară pentru o centralizare a ofertei de studii de licenţă şi master. Dacă eşti absolvent de liceu, încă nehotărât, lista de mai jos sper să te ajute să faci o alegere bună pentru viitorul tău. Dacă ţi-ai trimis deja licenţa la legat, poate vei găsi cu ajutorul acestui articol specializarea de master care să te apropie tot mai mult de job-ul dorit şi să-i pui pe părinţi să facă drumuri cât mai rare la bancă. 
     Pentru a afla ce universităţi din România au catedre de ştiinţe ale comunicării am folosit clasamentul realizat şi publicat de Ministerul Educaţiei Naţionale în aprilie 2011. Specialiştii au realizat acest top având în vedere această metodologie. Clasamentul în funcţie de performanţele fiecărei instituţii poate fi consultat aici, la pagina 37. În cazul în care vă întrebaţi ce semnifică majusculele din dreptul fiecărei universităţi vă spun acum: programele de studii care au obţinut calificativul "A" sunt cele mai performante, iar cele notate cu "E" sunt cele mai puţin performante. Iată că putem studia relaţiile publice în orice regiune a ţării, în marile oraşe, la universităţi de stat sau private.



Universitatea de Vest din Timisoara   B



Universitatea Politehnica din Timisoara   B

Universitatea Constantin Brancoveanu din Pitesti  B


Universitatea Vasile Alecsandri din Bacau  C


Universitatea de Vest Vasile Goldis din Arad  C

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi  C


Universitatea Stefan cel Mare din Suceava  D



Universitatea Spiru Haret din Bucuresti   E



        Performanţele şi profesionalismul cadrelor didactice nu trebuie ignorate atunci când alegem o specializare. Majoritatea site-urilor facultăţilor oferă spre consultare CV-urile profesorilor, din care putem observa cu uşurinţă parcursul academic, ce specializare şi ce experienţă au în domeniul care ne interesează. La noi nu trebuie să cauţi foarte mult ca să găseşti un profesor de jurnalism, de exemplu, care nu a scris niciodată pentru un ziar, o revistă sau măcar un site. De aceea trebuie să urmărim foarte atent şi să alegem corect cine este cel care ne va învăţa să fim buni relaţionişti, un amator sau un comunicator profesionist. Eu consider că pe lângă preocuparea de a avansa în mediul academic, un profesor trebuie să activeze ca freelancer sau consultant în domeniul său de activitate sau să vină să predea după ce a lucrat efectiv în domeniu şi nu poţi pune la îndoială faptul că e un profesionist. Această activitate îl ajută să păstreze contactul cu o industrie în continuă schimbare şi astfel oferă studenţilor o imagine în timp real a industriei media.

     E foarte probabil ca şi potenţialii angajatori să cunoască această clasificare sau un alt top neoficial, mai scurt dar mai relevant, care circulă prin breaslă. Dacă vei alege să studiezi la o facultate care a primit calificativul "C", "D", sau "E" nu înseamnă că ai şanse mici să fi selectat pentru un job. Agenţia de relaţii publice sau departamentul de comunicare al unei organizaţii va analiza activităţile de voluntariat, de practică şi eventualele internship-uri pe care tu le-ai făcut, şi astfel vei putea demonstra că ai acumulat destule skill-uri şi informaţii pentru a te descurca pe postul respectiv, poate mai bine decât un student care a terminat la o facultate "A" dar îi lipsesc aceste activităţi extraşcolare. Putem spune că necesitatea de a face ceva pe lângă facultate în domeniul pe care îl studiezi, e invers proporţională cu clasificarea de mai sus: cu cât facultatea e mai slab cotată cu atât tu trebuie să munceşti mai mult şi să demonstrezi prin activităţile pe care le-ai avut că stăpâneşti noţiunile şi practica de specialitate. Nu înseamnă că cei care studiază la Universitatea din Bucureşti sau la Universitatea Babeş - Bolyai din Cluj-Napoca se pot culca pe-o ureche. Dar angajatorul e conştient că metoda de predare e mai performantă acolo şi atunci se aşteaptă ca majoritatea conceptelor şi a bunelor practici să fie fixate în timpul cursurilor.

     În cazul în care crezi că ai găsit facultatea potrivită îţi mai sugerez să te uiţi şi peste aceste analize, care fac parte din acelaşi clasament menţionat mai sus. Caută universitatea respectivă în listă, apoi documentul cu analiza facultăţii de comunicare şi urmăreşte criteriile care au stat la baza calificativului.

     Aş dori să discutăm despre criteriile pe care le luaţi în considerare atunci când alegeţi o specializare, la nivel de licenţă sau master. Postaţi mai jos şi haideţi să începem discuţia!

     Dicţionar: relaţii publice, freelancer, internship;